Night-shop

- Mi-a rămas urmă pe frunte timp de un an... De la căldură. Știi unde lucram?

- La...

- La furnal... da... la furnal... Zece ore pe zi. Aveam salariu de cincizeci de mii. Treizeci și șase plăteam chirie. Rămâneau paișpe mii. Cinci mii abonamentul la autobuz... Și din nouă mii, trebuia să mănânc, să trăiesc, să-mi iau nevastă, să-ntrețin o familie...

Eu n-am cerut decât trei chifle. Până am cautat banii în portofel, domnișoara mi-a zâmbit cu îngăduință, înclinând din cap înspre bărbatul de treizeci și cinci de ani, ca și cum ar fi compătimit la soarta amândoura. Soarta mea, a celui rătăcit într-un night-shop la patru și jumate dimineața pentru a-și astâmpăra foamea, soarta lui, a celui venit să fure o oră din tainul insomniei...

Înainte cu 14 minute și 35 de secunde.

- Eu n-am votat.... Tu ai votat? Să votezi pentru ăștia...

Am băgat restul în buzunar și-am ieșit înapoind zâmbetul vânzătoarei. Noaptea era geroasă, iar zăpada sticlea ca-ntr-un documentar despre diamantarii din Anvers. În dreptul geamiei, peste drumul pe mijlocul căruia mergea cu aproximație și fără convingere un oarecare, doi tineri beau vin și înjurau divinatea, tustrei clocotind de ură și de râs.

Revanșa aXolotlului (1)

 „Il est assez singulier […] que les animaux auxquels 
on attribuait autrefois la propriété fabuleuse de résister 

aux flammes aient réellement celle de résister à la gelée” 

(G. Cuvier, Recherches sur les reptiles douteux)

Dragă Julio,

Mi-a luat ceva  timp până să-nțeleg că axolotl nu-i doar un cuvânt ce dă din coadă misterios și obsedant aidoma unui zeu aztec. Că axolotl e mult mai mult și mult mai puțin, în funcție de izvoare.

Bernardino de Sahagún, savant dar teolog, misionar dar antropolog „avant la lettre”, într-o Istorie generală a lucrurilor din Noua Spanie (VII, cap. 2), îl prezenta drept ultimul avatar al fratelui geamăn al lui Quetzalcoatl, Xolotl, zeu fricos pâna la schizofrenie, capabil de metamorfoze nu foarte inspirate pentru a scăpa de la moarte. Francisco Hernandez, botanist și medic personal al regelui inchizitor Filip al II-lea, îl prefera fript, la grătar sau fiert cu ardei iute și alte mirodenii.

Dar desigur, toate astea, tu le știi prea bine. Ai aflat presupun și că, unde soldații lui Cortés (dublu altcum nefericit al Șarpelui-cu-pene) nu se dăduseră nici ei în lături de la asemenea bucate alese,  Alexander von Humboldt și Georges Cuvier, căruia savantul german îi dăruia, prin 1804, două exemplare la întoarcerea sa din America, aveau să se dea în vânt după „dubioasa reptilă” iscând polemici ce încă mai tulbură apele zoologiei, stafii ce bântuie cu-ncăpățânare lumile literare.

Xolotl, zeul cu cap de câine. Codexul-calendar aztec Fejérváry-Mayer, p. 43.
Epoca precolumbiană. (FAMSI - Akademische Druck - Graz)

N-am de gând să te plictisesc reamintindu-ți detalii de-o pedanterie cu atât mai greu de asumat cu cât sunt detalii pe care nu le  cunoșteam și, dacă e să fiu sincer, nu-mi trezeau câtuși de puțin interesul la data primei mele întâlniri, întâmplătoare și fără consecință - credeam eu-, cu axolotlul tău.

Deși, în zilele mele de concesii metafizice (de regulă cele cu soț), nu-mi vine greu să-mi imaginez un Pitagora tandru lăcrimând la auzul lătratului amicului său mort și reîntrupat în dulău, ideea unei metempsihoze telepatice pe fond de simpatie și afinități intime (sau doar vag panamericane) între un narator argentinian rătăcit în acvariul din Jardin des Plantes și un batracian mexican blocat pe veci (aproape) în stadiul larvar mi se părea ridicolă. Înțelegi că n-am dat multă importanță povestioarei tale și că mi-am permis să surâd îngăduitor obsesiei reciproce a celor doi protagoniști înainte să-ntorc pagina. Era însă deja prea târziu.

După vechiu-mi obicei, neghiob ca mai toate repetițiile consimțite din viață, citeam la vremea aceea mai multe cărți deodată. O superstiție solidă îmi servea de principiu: omul, îmi spuneam, are față de ceilalți datoria să se instruiască și față de sine cea de a nu se pierde în iluziile celorlalți. Drept care găseam înțelept și echitabil să frecventez cât mai multe dar să nu iubesc nici una. În fine, nu trebuie să-ți explic tocmai ție, singura ființa care mă cunoaște ca pe sine însăși, că desfrâul ăsta intelectual nu era decât o compensație, doctorală pe cât cu putință, menită să calmeze frustrări de altă natură.

Pe masa din bucătărie, deci, printre mâncăruri și sticle începute, Unchiu' Benjamin de Claude Tillier ultimul roman libertin francez,  apărut oarecum anacronic în același an cu Crimele din Rue Morgue dar plin de vervă polemică, de bun simț ateu și căldură umană. Pe birou, deasupra unui teanc inform de facturi și examene necorectate, Legenda Pendragon (1934), capodoperă debordând de umor și erudiție, cu ezoterisme elevate, premoniții rizibile și povești cu fantome, a cărturarului maghiar Antal Szerb. În sufragerie, pe pervazul geamului dând spre terasa pe care-o împart c-un vecin norvegian,  singura ediție, incompletă, a Operelor complete ale lui Borges (Buenos Aires, Emecé, 1974). Pe etajera din baie, sub pat, la căpătâi, altele pe care le vizitam mai mult sau mai puțin cu regularitate și pe care nu le-am citit niciodată din scoarță-n scoarță. Un mic flirt pe ici pe colo, un surâs cu subînțeles cât să poată plasa omul în conversațiile cu colegii un „recitindu-l pe Ghelderode” sau un „adâncindu-mă din nou în paginile lui Lautréamont” cu conștiința curată.

Discurs veritabil al unui evreu rătăcitor ce susține  
 cu cuvinte probabile că a fost prezent să-l vadă 
crucificat pe Isus Hristos & a rămas în viață 
până în prezent. Bordeaux, 1609. 
Bibliothèque nationale de France.

Și iată-mă într-o zi, puțin după întâlnirea cu  amfibianul, pe urmele unchiului Benjamin, tămăduitor cu diplomă și doctor în poznele tinereții, în drum spre... tavernă (nu mai știu exact încotro o apucase, țin însă bine minte unde a ajuns) unde-l așteptau tovarășii lui, o adunătură veselă de filozofi bahici care mai de care mai adânc cunoscători în tainele licorilor.

Trecând noi printr-un sat și fiind dumnealui pus pe șotii ca întotdeauna numai ce mă pomenesc că se dă drept Ahasvérus, „le juif errant”, evreul rătăcitor, născut cu era odată, colindând  veac de veac lumea și pizmuind până și ideea obștescului sfârșit. Un nemuritor cu trupul, sperând în van la dovada nemuririi sufletului. Sătenii, săraci până și cu duhul, îl cred pe cuvânt, îi dau de mâncare, de băut,  iar Benjamin îi amețește cu povești, le promite și săvârșește minuni dintre cele mai de necrezut: medic priceput, îi pune la loc maxilarul unui țăran ce se dădea de ceasul morții, erou legendar, dă pe nerăsuflate peste cap vreo șapte jumătăți de vin alb, din cel bun pasămite.

 M-am minunat și eu. Am dat să caut legenda evreului uitat de moarte, dar înainte să m-afund în cercetări mi-am adus aminte de-o carte de-a lui Gaston Paris despre miturile evului mediu pe care-o răsfoisem cu ce știu eu ce prilej. Din ea aveam să  aflu nu numai că legenda, veritabilă, fusese întradevăr una cu succes la public ci, mai ales, că se cunosc trei supraviețuitori legendari ai săptămânii patimilor.

Un anume Malc, strajă a marelui preot fariseu, condamnat la nemurire pentru că l-ar fi lovit pe Isus.

Nefericitul Johannes Buttadeus, faimos și îndoielnic scutier al lui Charlemagne, numit „Bedeus” de sașii din zona Sibiului și „Juan de los Tiempos” de către Calderón, surghiunit pe veci fiindcă l-ar fi îmbrâncit pe Fiul Omului când acesta abia-abia își mai târa crucea. (O variantă a legendei prentinde că îmbrâncindu-l i-ar fi strigat „hai mișcă, du-te la moarte!”, la care Isus ar fi răspuns, nu fără ironie, „eu merg la moarte, dar tu n-ai să ajungi nicicând la Judecata de Apoi”.)

Intrarea expoziției Der ewige Jude (Evreul etern). 412.300 vizitatori. Viena, 1938.
 Expoziția stigmatiza trăsăturile nemuritoare ale evreilor ilustrându-le cu exemple 
grăitoare cunoscute de toți precum Chaplin și Trotsky  

(Courtesy of the Holocaust Education & Archive Research Team  www.HolocaustResearchProject.org)

Și Iosif Cartaphilus, portarul lui Ponțiu Pilat, mult prea curios pentru a lipsi de la o răstignire. (Dacă e să dăm crezare călugărului cronicar Matthieu Paris, pe la 1229, Cartaphilus trăia încă, liniștit și apreciat pentru smerenia sa, undeva în Armenia.)

La ultimul nume ai tresărit de bună seamă amuzat. Și eu îl cunoșteam. L-am regăsit cu ușurință într-o povestire a lui Borges: proprietarul lui devenise, ca și cum s-ar fi conformat unei etimologii apocrife pe jumătate latină pe jumătate greacă, un anticar, un carta φιλος, un iubitor de cărți cu trăsături vagi, „descurcându-se cu fluență și ignoranță în mai multe limbi”. Titlul povestirii,  prima din Aleph, era (ții minte fără doar și poate) „Nemuritorul”, iar bătrânul Cartaphilus dispărea înghițit de mare la câteva rânduri doar după ce apăruse. 

Avea însă să se reîntoarcă sub o altă înfățișare și aducând cu sine din adâncuri o vietate albă și informă pe care-o dădusem deja uitării. Axolotlul.

(va urma)

Aberații sferice

„ABERÁȚIE, aberații, s. f. 2. Defecțiune a unui sistem optic, 

care duce la obținerea unor imagini neclare, deformate etc.” 

(Dicționarul explicativ al limbii române, 2009)

 

Într-o zi noroasă de noiembrie, o Sferă, nu prea înaltă dar cu destulă influență în anumite cercuri savante, îndeletnicindu-se cu lectura unei noi ediții a Operelor lui Spinoza, ediție ce-i picase ca din cer undeva la un târg de carte, dădu peste un pasaj parcă predestinat: „nimeni nu poate să-i reproșeze lui Dumnezeu că l-a înzestrat cu o natură plăpândă sau un suflet fără vlagă. Cât de absurd ar fi, nu-i așa, ca cercul să se plângă de faptul că Dumnezeu nu l-a înzestrat cu proprietățile sferei”. 

Sferă meditând la locul omului în univers.
Varietate japoneză.

Roșu

S-au privit scurt și-au pufnit în râs. Cuplul de îndrăgostiți din spatele lor n-avea ochi și pentru ele. Mai era o bătrânică prea puțin interesată de chicotele celor două puștoaice și obișnuita masă de oameni fără chip, fără timp, fără reacție.

La volanul mașinii albastre, prima din șirul oprit la trecerea de pietoni, o doamnă plinuță, cu ochelari parcă, își sprijinea într-un cot, de geamul din stânga, o mimică de zile mici toată numai oboseală și tristețe, singurătate și dezgust. Pe scaunul din dreapta, brun și ochios foarte, în mărime naturală, un fantastic urs de pluș zâmbea a râde cu nevinovăția și naturalețea unui prunc gargantuesc gâdilat de prea mica-i centură de siguranță.

Nu tu domn stilat aruncând ocheade amorezate peste umăr, nu tu copil neastâmpărat jucându-se cu bricheta de pe bord, nu tu stivă de dosare cu cifre puzderii sau de pachete mirosind proaspăt a shopping; nu tu sticle de vin sau alimente alese pe sprânceană,  nu tu cărți, calculator  sau alte amăgeli - pe scaunul din dreapta față: ditamai moș Martin.

Aș fi râs și eu în fața incongruității dacă nu m-ar fi ținut  în frâu o întrebare:  câtă lehamite  și cât curaj, câtă sinceritate îi trebuie cuiva să-și ia singurătatea de guler și s-o plimbe așa, ca pe urs, expunând-o fără milă chicotelilor adolescente și indifereței lumii doar doar o intra la apă de rușine?

La colț de stradă

Sunt din nou în întârziere. E adevărat că astăzi am motive: mi-a luat 20 de minute să-mi rad o barbă lungă și țâfnoasă de șase săptămâni și, colac peste pupăză, deși n-aveam nici timp nici obiceiul respectiv, m-am așezat la masă și-am luat un mic dejun cu ceai de fructe de pădure îndelung și temeinic infuzat și o felie de pâine prăjită frumos ornată cu dulceață de căpșuni. Când, odată festinul terminat, m-am dumerit că mai trebuia pe deasupra să-mi și perii pantofii nefericiți de lunga plimbare prin pădure de saptămâna trecută îmi mai rămâneau vreo zece minute până să-ncep programul și vreun sfert de oră de mers în ritm alert până la serviciu. Mi-am periat deci cu dragoste poprită pantofii și am luat-o la fugă spre muncă gândind probabil că efortul la care catadicseam în fine să mă supun îmi va spăla câtuși de puțin conștiința. 

Ies dar din casă și de pe strada mea, trec bulevardul strecurându-mă în goană printre mașini, în fața alimentarei dau să cotesc la stânga și mă pomenesc că-mi proptesc privirea în ochii unui domn la vreo patruzeci de ani nu prea bine îmbrăcat dar nici prea rău, cu șapcă de baseball și cu o sticlă de bere în mână. Unde, până să-l deranjez eu cu privirea mea involontar uimită și indiscretă, domnul meu se deda tacticos și tandru plăcerii dumisale, numai ce-l văd că se-mbujorează instantaneu ca și cum obraji-i de-abia atunci ar fi băgat de seamă răceala aspră a dis-de-dimineții. 

Îl las în urmă stânjenit, fără să știe, fără să știm de ce îi zâmbesc, și îmi continui drumul liniștit, agale.

„Pietrele chipului”

ochilor lui J.L.B.

Pe când își moșea încă progeniturile printre rafturile bibliotecii din turn, singur ca frunza acățată de un păianjen printre ființele-i prăfuite, dragi mai mult decât ochii din cap, îi dăduse deja metaforei. Ca și cum știința trecutului îi deschidea viziunii; ca și cum în știința trecutului ar fi întrezărit fosilele viitorului.

După ce s-au stins, treptat și iremediabil ca o intrare în labirint, își vorbea carțile, cânta amuzat și nemuritor gloria intrepidului Ahile și-a olimpicei țestoase, citând pe alocuri, ironic și din memorie, vreun șlefuitor de lentile, în timp ce, prin ceață, vedea limpede cuvinte.

Croitorașul cel viteaz

Pe la jumătatea a doua a anilor șaptezeci, cu ajutorul unor secretare din niscaiva întreprinderi de stat, un croitoraș la vreo douăzeci de ani trăgea la xerox, noaptea, pe ascuns și cheltuiala proprie, cărți interzise de orînduirea comunistă. 

Din cele câteva zeci de titluri (pe acele vremuri cu efect indezirabil, indezirabil de imediat) distribuite amicilor înfometați de imaterialisme cu generozitatea cu care ar fi împărțit, undeva pe cheiurile Dunării, pâine aburindă săracilor, mi-a oferit și mie două acum vreo câțiva ani. Le-am acceptat cu entuziasm pe jumătate prefăcut, dar chiar și acum, după ce timp de câteva luni m-am făcut că le uit într-un colț de debara printre mături, bulendre și sticle de vin deși știam că nu mai prezintă de mult nici un pericol, mă apropii cu băgare de seamă de locul pe care-l ocupă în bibliotecă fără să fi îndrăznit încă să citesc din ele mai mult decât crâmpeie. Și asta în pofida faptului că, la prima vedere, nu au nimic înspăimântător.

Principes et méthodes de l'art sacré de Titus Burckardt, apărut în aprilie 1976 la editura Dervy-Livres din Paris a fost fotocopiat două pagini pe coală, in-octavo-ul original devenind astfel un in-quarto cu textul nu arareori trunchiat de pripa legătorului clandestin, cu coperți cartonate gri turcoaz și litere aurii încrustate pe muchie. În ceea ce privește Light on the ancient worlds de Frithjof Schuon, în traducerea engleză a Lordului Northbourne („le quatrième du nom”), editat la Londra în 1965,  cartea își conservă formatul in-octavo original printr-un truc menit parcă să amplifice conținutul metafizic al coperților negre. Paginile, xeroxate după același sistem, două pe foaie, îi sunt pliate la mijloc, iar extremitățile sunt prinse în cotor în așa fel încât cartea are aparența unei opere imprimate în epoca apusă a „coupe-papier”-ului și de atunci rămasă neatinsă.

O singură diferență, de unde poate și teama mea caraghioasă : dincolo de paginile (cele două pe care am avut îndrăzneala să le citesc) argumentând pătimaș în favoarea unității spirituale a civilizațiilor străvechi și a absurdității refuzului de către omul modern a Revelației divine, unica în stare să-l scoată din mocirla existenței pământești, ei bine, în spatele acestor pagini, arma albă a amatorilor de publicații vechi n-ar descoperi, amenințare extremă, decât albul spălăcit de timp al hârtiei de proastă calitate. Infinitul sau vidul dintre linii.

Monterroso și eu

Scrierile mici ale marilor scriitori 

ar putea fi numite operete...  

Dar ce ne facem cu marile opere
ale scriitorilor scunzi ?

Ajung la conferință devreme dar prea târziu, ca de obicei. El e deja înconjurat de filologi  care cu idei, care cu chelii, care filozofi, care fără pic de curiozitate, de vreo două domnișoare intrebărețe foarte si niște doamne cuminți ce-i sorb cuvintele ca pe-un lichior de banane. Don Willfrido C. este cel mai de vază critic ce s-a îndeletnicit cu operele marelui scriitoraș condamnat de natură la scurțime căruia eu i-am dedicat, într-un exercițiu de admirație distant ironic, vreo doi ani din viața de student.

Probabil tocmai datorită scurțimii lui, singurul text literar complet pe care-l știu pe de rost îi aparține. Nu la „Dinozaurul” mă gândesc în pofida taliei sale neobișnuite  și a faimei ce și-o câștigase la o vreme aclamat fiind ca cea mai scurtă povestire din lumea literară. E drept, măsoară numai 7 cuvinte,  altfel spus 43 litere, 6 spații și două semne de punctuație, dar acest  renume, acest laconism nu numai că nu i-au folosit ci i-au și dăunat fiindcă, pe deoparte, s-au găsit imediat autori ce-au transformat toată afacerea într-o competiție ridicolă la sfârșitul careia, întocmai ca într-o nouă dar neautentică aporie greacă cu țestoase și eroi epici, cei din urmă aveau să fie -trebuiau să fie- cei dintâi și, pe de altă parte, pentru că, cuceriți de spiritul acesta competitiv, cititorii, odată terminată numărătorea cuvintelor și a literelor, n-au socotit de cuviință să le mai și citească. Și nu, nu la ”Dinozaurul” mă duce gândul, cu toată modestia entuziasmantă a autorului în fața criticilor interesați să afle de e vorba de un basm, o glumă sau un eseu, critici cărora le raspundea, timid și pus pe șotii, că n-are rost să-și mai bată capul,  că în ceea ce-l privește răspunsul e simplu, că el n-a vrut să scrie decât un mic roman. Nu, textul pe care-l știu pe de rost, singurul de care vreau și pot să-mi aduc aminte, este altul, prea lung poate, în orice caz mai lung - „Fecunditate”: „Hoy me siento bien, un Balzac; estoy terminando esta línea.” („Astăzi mă simt bine, un Balzac: tocmai termin această linie.”)

Și iată că domnul acesta l-a cunoscut pe Augusto Monterroso (Tito, pentru amicii lui mulți cu nume și titluri celebre, dar și pentru ceilalți, mulți dar fără titluri) i-a fost prieten și tovarăș, critic și apologet. Nu știu de  ce, privindu-l din colțul timidității mele, înconjurat de admiratori savanți, mic și afabil, deschis si surâzător, îmi vine în minte o frază de-a lui Tito : „Piticii au un al șaselea simț care le permite sa se recunoască de la depărtare.” Am impresia, așa deodată, că-l recunosc, c-aș putea să mă duc, să-i pun o mână pe umăr și să-l extrag din cercul acela strâmt, să-i propun să mă-nsoțească într-o braserie din cele mai bune. El m-ar urma încântat savurând deja în gând o brună belgiană în timp ce mi-ar da vești de la Barbara, nevasta lui Tito. 

N-am să-i vorbesc niciodată, însă privindu-l de aici din coltul meu mi-l simt  aproape. Îl recunosc și cred că m-ar recunoaște : mulțumită celor 160 de centimetri ai lui și în pofida celor 180 ai mei.