Monterroso și eu

Scrierile mici ale marilor scriitori 

ar putea fi numite operete...  

Dar ce ne facem cu marile opere
ale scriitorilor scunzi ?

Ajung la conferință devreme dar prea târziu, ca de obicei. El e deja înconjurat de filologi  care cu idei, care cu chelii, care filozofi, care fără pic de curiozitate, de vreo două domnișoare intrebărețe foarte si niște doamne cuminți ce-i sorb cuvintele ca pe-un lichior de banane. Don Willfrido C. este cel mai de vază critic ce s-a îndeletnicit cu operele marelui scriitoraș condamnat de natură la scurțime căruia eu i-am dedicat, într-un exercițiu de admirație distant ironic, vreo doi ani din viața de student.

Probabil tocmai datorită scurțimii lui, singurul text literar complet pe care-l știu pe de rost îi aparține. Nu la „Dinozaurul” mă gândesc în pofida taliei sale neobișnuite  și a faimei ce și-o câștigase la o vreme aclamat fiind ca cea mai scurtă povestire din lumea literară. E drept, măsoară numai 7 cuvinte,  altfel spus 43 litere, 6 spații și două semne de punctuație, dar acest  renume, acest laconism nu numai că nu i-au folosit ci i-au și dăunat fiindcă, pe deoparte, s-au găsit imediat autori ce-au transformat toată afacerea într-o competiție ridicolă la sfârșitul careia, întocmai ca într-o nouă dar neautentică aporie greacă cu țestoase și eroi epici, cei din urmă aveau să fie -trebuiau să fie- cei dintâi și, pe de altă parte, pentru că, cuceriți de spiritul acesta competitiv, cititorii, odată terminată numărătorea cuvintelor și a literelor, n-au socotit de cuviință să le mai și citească. Și nu, nu la ”Dinozaurul” mă duce gândul, cu toată modestia entuziasmantă a autorului în fața criticilor interesați să afle de e vorba de un basm, o glumă sau un eseu, critici cărora le raspundea, timid și pus pe șotii, că n-are rost să-și mai bată capul,  că în ceea ce-l privește răspunsul e simplu, că el n-a vrut să scrie decât un mic roman. Nu, textul pe care-l știu pe de rost, singurul de care vreau și pot să-mi aduc aminte, este altul, prea lung poate, în orice caz mai lung - „Fecunditate”: „Hoy me siento bien, un Balzac; estoy terminando esta línea.” („Astăzi mă simt bine, un Balzac: tocmai termin această linie.”)

Și iată că domnul acesta l-a cunoscut pe Augusto Monterroso (Tito, pentru amicii lui mulți cu nume și titluri celebre, dar și pentru ceilalți, mulți dar fără titluri) i-a fost prieten și tovarăș, critic și apologet. Nu știu de  ce, privindu-l din colțul timidității mele, înconjurat de admiratori savanți, mic și afabil, deschis si surâzător, îmi vine în minte o frază de-a lui Tito : „Piticii au un al șaselea simț care le permite sa se recunoască de la depărtare.” Am impresia, așa deodată, că-l recunosc, c-aș putea să mă duc, să-i pun o mână pe umăr și să-l extrag din cercul acela strâmt, să-i propun să mă-nsoțească într-o braserie din cele mai bune. El m-ar urma încântat savurând deja în gând o brună belgiană în timp ce mi-ar da vești de la Barbara, nevasta lui Tito. 

N-am să-i vorbesc niciodată, însă privindu-l de aici din coltul meu mi-l simt  aproape. Îl recunosc și cred că m-ar recunoaște : mulțumită celor 160 de centimetri ai lui și în pofida celor 180 ai mei.