Revanșa aXolotlului (1)

 „Il est assez singulier […] que les animaux auxquels 
on attribuait autrefois la propriété fabuleuse de résister 

aux flammes aient réellement celle de résister à la gelée” 

(G. Cuvier, Recherches sur les reptiles douteux)

Dragă Julio,

Mi-a luat ceva  timp până să-nțeleg că axolotl nu-i doar un cuvânt ce dă din coadă misterios și obsedant aidoma unui zeu aztec. Că axolotl e mult mai mult și mult mai puțin, în funcție de izvoare.

Bernardino de Sahagún, savant dar teolog, misionar dar antropolog „avant la lettre”, într-o Istorie generală a lucrurilor din Noua Spanie (VII, cap. 2), îl prezenta drept ultimul avatar al fratelui geamăn al lui Quetzalcoatl, Xolotl, zeu fricos pâna la schizofrenie, capabil de metamorfoze nu foarte inspirate pentru a scăpa de la moarte. Francisco Hernandez, botanist și medic personal al regelui inchizitor Filip al II-lea, îl prefera fript, la grătar sau fiert cu ardei iute și alte mirodenii.

Dar desigur, toate astea, tu le știi prea bine. Ai aflat presupun și că, unde soldații lui Cortés (dublu altcum nefericit al Șarpelui-cu-pene) nu se dăduseră nici ei în lături de la asemenea bucate alese,  Alexander von Humboldt și Georges Cuvier, căruia savantul german îi dăruia, prin 1804, două exemplare la întoarcerea sa din America, aveau să se dea în vânt după „dubioasa reptilă” iscând polemici ce încă mai tulbură apele zoologiei, stafii ce bântuie cu-ncăpățânare lumile literare.

Xolotl, zeul cu cap de câine. Codexul-calendar aztec Fejérváry-Mayer, p. 43.
Epoca precolumbiană. (FAMSI - Akademische Druck - Graz)

N-am de gând să te plictisesc reamintindu-ți detalii de-o pedanterie cu atât mai greu de asumat cu cât sunt detalii pe care nu le  cunoșteam și, dacă e să fiu sincer, nu-mi trezeau câtuși de puțin interesul la data primei mele întâlniri, întâmplătoare și fără consecință - credeam eu-, cu axolotlul tău.

Deși, în zilele mele de concesii metafizice (de regulă cele cu soț), nu-mi vine greu să-mi imaginez un Pitagora tandru lăcrimând la auzul lătratului amicului său mort și reîntrupat în dulău, ideea unei metempsihoze telepatice pe fond de simpatie și afinități intime (sau doar vag panamericane) între un narator argentinian rătăcit în acvariul din Jardin des Plantes și un batracian mexican blocat pe veci (aproape) în stadiul larvar mi se părea ridicolă. Înțelegi că n-am dat multă importanță povestioarei tale și că mi-am permis să surâd îngăduitor obsesiei reciproce a celor doi protagoniști înainte să-ntorc pagina. Era însă deja prea târziu.

După vechiu-mi obicei, neghiob ca mai toate repetițiile consimțite din viață, citeam la vremea aceea mai multe cărți deodată. O superstiție solidă îmi servea de principiu: omul, îmi spuneam, are față de ceilalți datoria să se instruiască și față de sine cea de a nu se pierde în iluziile celorlalți. Drept care găseam înțelept și echitabil să frecventez cât mai multe dar să nu iubesc nici una. În fine, nu trebuie să-ți explic tocmai ție, singura ființa care mă cunoaște ca pe sine însăși, că desfrâul ăsta intelectual nu era decât o compensație, doctorală pe cât cu putință, menită să calmeze frustrări de altă natură.

Pe masa din bucătărie, deci, printre mâncăruri și sticle începute, Unchiu' Benjamin de Claude Tillier ultimul roman libertin francez,  apărut oarecum anacronic în același an cu Crimele din Rue Morgue dar plin de vervă polemică, de bun simț ateu și căldură umană. Pe birou, deasupra unui teanc inform de facturi și examene necorectate, Legenda Pendragon (1934), capodoperă debordând de umor și erudiție, cu ezoterisme elevate, premoniții rizibile și povești cu fantome, a cărturarului maghiar Antal Szerb. În sufragerie, pe pervazul geamului dând spre terasa pe care-o împart c-un vecin norvegian,  singura ediție, incompletă, a Operelor complete ale lui Borges (Buenos Aires, Emecé, 1974). Pe etajera din baie, sub pat, la căpătâi, altele pe care le vizitam mai mult sau mai puțin cu regularitate și pe care nu le-am citit niciodată din scoarță-n scoarță. Un mic flirt pe ici pe colo, un surâs cu subînțeles cât să poată plasa omul în conversațiile cu colegii un „recitindu-l pe Ghelderode” sau un „adâncindu-mă din nou în paginile lui Lautréamont” cu conștiința curată.

Discurs veritabil al unui evreu rătăcitor ce susține  
 cu cuvinte probabile că a fost prezent să-l vadă 
crucificat pe Isus Hristos & a rămas în viață 
până în prezent. Bordeaux, 1609. 
Bibliothèque nationale de France.

Și iată-mă într-o zi, puțin după întâlnirea cu  amfibianul, pe urmele unchiului Benjamin, tămăduitor cu diplomă și doctor în poznele tinereții, în drum spre... tavernă (nu mai știu exact încotro o apucase, țin însă bine minte unde a ajuns) unde-l așteptau tovarășii lui, o adunătură veselă de filozofi bahici care mai de care mai adânc cunoscători în tainele licorilor.

Trecând noi printr-un sat și fiind dumnealui pus pe șotii ca întotdeauna numai ce mă pomenesc că se dă drept Ahasvérus, „le juif errant”, evreul rătăcitor, născut cu era odată, colindând  veac de veac lumea și pizmuind până și ideea obștescului sfârșit. Un nemuritor cu trupul, sperând în van la dovada nemuririi sufletului. Sătenii, săraci până și cu duhul, îl cred pe cuvânt, îi dau de mâncare, de băut,  iar Benjamin îi amețește cu povești, le promite și săvârșește minuni dintre cele mai de necrezut: medic priceput, îi pune la loc maxilarul unui țăran ce se dădea de ceasul morții, erou legendar, dă pe nerăsuflate peste cap vreo șapte jumătăți de vin alb, din cel bun pasămite.

 M-am minunat și eu. Am dat să caut legenda evreului uitat de moarte, dar înainte să m-afund în cercetări mi-am adus aminte de-o carte de-a lui Gaston Paris despre miturile evului mediu pe care-o răsfoisem cu ce știu eu ce prilej. Din ea aveam să  aflu nu numai că legenda, veritabilă, fusese întradevăr una cu succes la public ci, mai ales, că se cunosc trei supraviețuitori legendari ai săptămânii patimilor.

Un anume Malc, strajă a marelui preot fariseu, condamnat la nemurire pentru că l-ar fi lovit pe Isus.

Nefericitul Johannes Buttadeus, faimos și îndoielnic scutier al lui Charlemagne, numit „Bedeus” de sașii din zona Sibiului și „Juan de los Tiempos” de către Calderón, surghiunit pe veci fiindcă l-ar fi îmbrâncit pe Fiul Omului când acesta abia-abia își mai târa crucea. (O variantă a legendei prentinde că îmbrâncindu-l i-ar fi strigat „hai mișcă, du-te la moarte!”, la care Isus ar fi răspuns, nu fără ironie, „eu merg la moarte, dar tu n-ai să ajungi nicicând la Judecata de Apoi”.)

Intrarea expoziției Der ewige Jude (Evreul etern). 412.300 vizitatori. Viena, 1938.
 Expoziția stigmatiza trăsăturile nemuritoare ale evreilor ilustrându-le cu exemple 
grăitoare cunoscute de toți precum Chaplin și Trotsky  

(Courtesy of the Holocaust Education & Archive Research Team  www.HolocaustResearchProject.org)

Și Iosif Cartaphilus, portarul lui Ponțiu Pilat, mult prea curios pentru a lipsi de la o răstignire. (Dacă e să dăm crezare călugărului cronicar Matthieu Paris, pe la 1229, Cartaphilus trăia încă, liniștit și apreciat pentru smerenia sa, undeva în Armenia.)

La ultimul nume ai tresărit de bună seamă amuzat. Și eu îl cunoșteam. L-am regăsit cu ușurință într-o povestire a lui Borges: proprietarul lui devenise, ca și cum s-ar fi conformat unei etimologii apocrife pe jumătate latină pe jumătate greacă, un anticar, un carta φιλος, un iubitor de cărți cu trăsături vagi, „descurcându-se cu fluență și ignoranță în mai multe limbi”. Titlul povestirii,  prima din Aleph, era (ții minte fără doar și poate) „Nemuritorul”, iar bătrânul Cartaphilus dispărea înghițit de mare la câteva rânduri doar după ce apăruse. 

Avea însă să se reîntoarcă sub o altă înfățișare și aducând cu sine din adâncuri o vietate albă și informă pe care-o dădusem deja uitării. Axolotlul.

(va urma)