Un fum

Cuvintele se descompuneau pe balustradă
unul câte unul
se rostogoleau spre marginea balconului
rotunde silabele
toate numai una

”Dacă mă atingi acuma,
nu mai avem nevoie de chibrite o viață-ntreagă„

Vocea ei călărea pe spinarea unui melc răgușit

Bufnița și oglinda

Warum bin ich ich und warum nicht du?  

Wim Wenders, Der Himmel über Berlin

O să spuneți că-i o glumă. Iar eu n-am puterea să vă contrazic. Cei mai critici dintre domniile voastre o să-i lipiți numaidecât în coadă un adjectiv răutăcios. Eu am să mă abțin să vă suflu care:  profession oblige. O să fie vreo doi care-o să invoce în treacăt și derâdere ce știu eu ce principii hermeneutice, niscaiva stereotipuri, vreo lehamite de trucuri metadiscursive. Eu am să mă prefac că-i aud și că mă lasă rece. Ori că-mi pasă dar că-s tare de urechi. N-am să protestez. N-am să pretind că ceea ce scriu e o copie conformă realității dar nici că nu e. Frontierele-s poroase. Realitatea, nu-i vorbă, e-o lulea. Judecați și domniile voastre.

*

Domișoara era înaltă și dulce cât cuprinde. Piciorul tras ca prin inel și strecurat galeș dar cumpătat prin ochii mari ai ciorapului de mătase. Geana rimelată duios, obrazul făinat subtil, sprânceana creionată destoinic... I se citea pe față o spaimă, iar spaima eram eu. Eu, o barbă severă de câteva zile, o gură acră de câteva ore, pasămite de la atâta stat pe scaun  și ascultat considerații docte despre autorii pe care cu exact atâtea ore în urmă încă-i mai iubeam - îmi pare. Ea trage subiectul, eu cu ochiul, ea vorbește, eu observ:

- Subiectul?

- legenda lui ulenspigăl de șarl de coster prefața bufniței

- Aveți nevoie de câteva minute de pregătire? Nu? Atunci, vă rog...

- bufnița bubulus bub semnatarul fictiv al prefeței la a doua ediție a capodoperei scriitorului belgian revelează vechea etimologie a poreclei ulenspigăl și se arată indignată de noua interpretare dată de scriitor ea îi reamintește că ulenspigăl încă în istorioarele comice în care apăruse personajul prin secolul al XIV-lea însemna bufniță și oglindă înțelepciune și comedie și nu precum dorește de coster în interpretarea sa flamandă oglinda voastră oglinda prostiei ridicolului și crimelor unei epoci 

Ulenspiegel, Antwerpen 1580 (ed. Loek Geeraedts).

Ulenspiegel copil.  

Aici domișoara se opri din vorbă să-și tragă suflarea. Remarcasem deja, din lungimea frazei, din profunzimea decolteului, că avea o suflare lungă de o poștă și remarcam acum că livrarea la termen îi era aidoma de lentă. Mais qu'importe? Sânu-i tremura-n decolteu vioi și cafeniu precum vrabia-n ram și asta-mi dădea de gândit. Mult. Probabil de aceea n-aveam ochi pentru cuvinte.

- bufnița de coster autorul veritabil al prefaței acest acuzat acuzator prezintă ironic înțelepciunea ca fiind sinonimă cu prudența burgheză sub pana scriitorului pasărea de noapte capătă noi atribute devine o ființă guvernată de viclenie și putere simbolul calomiatorului laș al seductorului fără scrupule al negustorului necinstit al hoțului abil ne reîntoarcem deci la mesajul inițial al legendei vezi oglinda voastră 

Un cuvânt pe muchie și-s smuls din contemplare. O opresc să-și tragă răsuflarea. 

- Cum adică „vezi oglinda voastră”? Cine să vadă, domnișoară? 

Silence. Am privit-o în ochi. Se uită la mine, dar vede... naiba știe ce vede... Nu pe mine. Nu-i aici, e aiurea. S-a uitat la mine și mi-a răspuns de parcă ar fi citit din carte.

- vedeți oglinda dumneavoastră și la toposul bufonului baroc...

Liniște. De data asta n-am oprit-o eu. Nu intenționat. Vreau să spun că n-am zis nimic. Trebuie însă că privindu-mă cu ochii aceia machiați de pitonisă locală a pierdut pentru o clipă din vedere cartea din care-mi citea trecutul. Sau poate că ceea ce vedea în ochii mei, pe care-i privea încă fără să-i vadă, nu mai corespundea cuvintelor ei. Mie în schimb mi se părea că eram spectatorul unic al unei comedii în care aveam rolul principal, deși nu eram pe scenă:

- ne reîntoarcem deci la mesajul inițial al legendei vezi (Să fi înțeles că nu mă derajează, dar chiar deloc, că mă tutuiește?) oglinda voastră (Că nu faptul că mă tutuiește mă deranjează? Că tu-ul acela presimțit în verbul la persoana a doua singular, dac-ar fi fost mai mult decât o eroare, o neînțelegere, un automatism, mi-ar fi lăsat o șansă, ne-ar fi lăsat o șansă?)  și la toposul bufonului baroc denunțând meschinăria sufletului omenesc (Că ceea ce spune, și cum o spune, mă înspăimântă?) dealtminteri, ambiguitatea constitutivă prefeței și identitficarea subtilă dintre autor și bufniță (O ascult siderat cum își spune replica, cum îmi recită fraza ca un automat reglat după pulsul gândirii mele. Privesc încremenit cum pe panta dulce a piciorului său lung cuvintele mele se rostogolesc ca-ntr-un abis, fără ecou) dau de înțeles (Se rostogolesc fără sens. Fonem după fonem. Silabă după silabă. Automat.) că ulenspigăl însuși beneficiază de un caracter echivoc el, nebunul ce demască nebunia lumii (Sibilă în transă ce mă știe pe de rost. Cuvânt cu cuvânt. Rid cu rid. Oglindă de iarmaroc ce te spune pe dinafară.) va fi judecătorul oglinda bufnițelor bugheze și totodată întruchiparea acestei lumi (dezbrăcată de panta dulce a piciorului său lung, de cuibul cald și bronzat al corsajului, de farduri și mascări, de ritmul conjugal de monoton: ecce homo! eu și cuvintele mele. oglinda mea. bufnița mea. fără ecou. fără sens. rostogolite împotmolite mototolite gâtuite gâfâite cuvintele, ea și cuvintele. eu și cuvintele gâfâite gâtuite mototolite împotmolite rostogolite. am întâlnit pe cineva făcut din cuvintele mele și iată acel cineva m-a făcut pe mine din vorbe. am devenit oameni de litere și de cuvinte. o masă compactă de cuvinte în care eu nu știe de tu, tu nu știi de noi, noi nu se știe unul pe altul. cuvinte cu piciorul tras ca prin inel și strecurat galeș dar cumpătat prin ochii mari ai ciorapului de mătase, cu geana rimelată duios, obrazul făinat subtil, sprânceana creionată destoinic citind din memorie și pe de rost cuvintele fade și fără înțeles născute în mintea plictisită a unor cuvinte cu barbă severă de câteva zile, cu gura acră de câteva ore...

*

Dacă-mi iau inima-n dinți și vă spun că nu-mi amintesc cum am scos-o la capăt, iar n-o să mă credeți. O să-mi împrumutați gânduri și scopuri pe care nu le am. Iar eu n-am să pot să le refuz. Și chiar am să mă prefac recunoscător că m-ați criticat, că mi-ați dat din timpul vostru, că m-ați citit până la sfârșit. Până la sfârșitul transei, unde cuvintele, domnișoara și eu dispăruserăm fără urmă.

Night-shop

- Mi-a rămas urmă pe frunte timp de un an... De la căldură. Știi unde lucram?

- La...

- La furnal... da... la furnal... Zece ore pe zi. Aveam salariu de cincizeci de mii. Treizeci și șase plăteam chirie. Rămâneau paișpe mii. Cinci mii abonamentul la autobuz... Și din nouă mii, trebuia să mănânc, să trăiesc, să-mi iau nevastă, să-ntrețin o familie...

Eu n-am cerut decât trei chifle. Până am cautat banii în portofel, domnișoara mi-a zâmbit cu îngăduință, înclinând din cap înspre bărbatul de treizeci și cinci de ani, ca și cum ar fi compătimit la soarta amândoura. Soarta mea, a celui rătăcit într-un night-shop la patru și jumate dimineața pentru a-și astâmpăra foamea, soarta lui, a celui venit să fure o oră din tainul insomniei...

Înainte cu 14 minute și 35 de secunde.

- Eu n-am votat.... Tu ai votat? Să votezi pentru ăștia...

Am băgat restul în buzunar și-am ieșit înapoind zâmbetul vânzătoarei. Noaptea era geroasă, iar zăpada sticlea ca-ntr-un documentar despre diamantarii din Anvers. În dreptul geamiei, peste drumul pe mijlocul căruia mergea cu aproximație și fără convingere un oarecare, doi tineri beau vin și înjurau divinatea, tustrei clocotind de ură și de râs.

Revanșa aXolotlului (1)

 „Il est assez singulier […] que les animaux auxquels 
on attribuait autrefois la propriété fabuleuse de résister 

aux flammes aient réellement celle de résister à la gelée” 

(G. Cuvier, Recherches sur les reptiles douteux)

Dragă Julio,

Mi-a luat ceva  timp până să-nțeleg că axolotl nu-i doar un cuvânt ce dă din coadă misterios și obsedant aidoma unui zeu aztec. Că axolotl e mult mai mult și mult mai puțin, în funcție de izvoare.

Bernardino de Sahagún, savant dar teolog, misionar dar antropolog „avant la lettre”, într-o Istorie generală a lucrurilor din Noua Spanie (VII, cap. 2), îl prezenta drept ultimul avatar al fratelui geamăn al lui Quetzalcoatl, Xolotl, zeu fricos pâna la schizofrenie, capabil de metamorfoze nu foarte inspirate pentru a scăpa de la moarte. Francisco Hernandez, botanist și medic personal al regelui inchizitor Filip al II-lea, îl prefera fript, la grătar sau fiert cu ardei iute și alte mirodenii.

Dar desigur, toate astea, tu le știi prea bine. Ai aflat presupun și că, unde soldații lui Cortés (dublu altcum nefericit al Șarpelui-cu-pene) nu se dăduseră nici ei în lături de la asemenea bucate alese,  Alexander von Humboldt și Georges Cuvier, căruia savantul german îi dăruia, prin 1804, două exemplare la întoarcerea sa din America, aveau să se dea în vânt după „dubioasa reptilă” iscând polemici ce încă mai tulbură apele zoologiei, stafii ce bântuie cu-ncăpățânare lumile literare.

Xolotl, zeul cu cap de câine. Codexul-calendar aztec Fejérváry-Mayer, p. 43.
Epoca precolumbiană. (FAMSI - Akademische Druck - Graz)

N-am de gând să te plictisesc reamintindu-ți detalii de-o pedanterie cu atât mai greu de asumat cu cât sunt detalii pe care nu le  cunoșteam și, dacă e să fiu sincer, nu-mi trezeau câtuși de puțin interesul la data primei mele întâlniri, întâmplătoare și fără consecință - credeam eu-, cu axolotlul tău.

Deși, în zilele mele de concesii metafizice (de regulă cele cu soț), nu-mi vine greu să-mi imaginez un Pitagora tandru lăcrimând la auzul lătratului amicului său mort și reîntrupat în dulău, ideea unei metempsihoze telepatice pe fond de simpatie și afinități intime (sau doar vag panamericane) între un narator argentinian rătăcit în acvariul din Jardin des Plantes și un batracian mexican blocat pe veci (aproape) în stadiul larvar mi se părea ridicolă. Înțelegi că n-am dat multă importanță povestioarei tale și că mi-am permis să surâd îngăduitor obsesiei reciproce a celor doi protagoniști înainte să-ntorc pagina. Era însă deja prea târziu.

După vechiu-mi obicei, neghiob ca mai toate repetițiile consimțite din viață, citeam la vremea aceea mai multe cărți deodată. O superstiție solidă îmi servea de principiu: omul, îmi spuneam, are față de ceilalți datoria să se instruiască și față de sine cea de a nu se pierde în iluziile celorlalți. Drept care găseam înțelept și echitabil să frecventez cât mai multe dar să nu iubesc nici una. În fine, nu trebuie să-ți explic tocmai ție, singura ființa care mă cunoaște ca pe sine însăși, că desfrâul ăsta intelectual nu era decât o compensație, doctorală pe cât cu putință, menită să calmeze frustrări de altă natură.

Pe masa din bucătărie, deci, printre mâncăruri și sticle începute, Unchiu' Benjamin de Claude Tillier ultimul roman libertin francez,  apărut oarecum anacronic în același an cu Crimele din Rue Morgue dar plin de vervă polemică, de bun simț ateu și căldură umană. Pe birou, deasupra unui teanc inform de facturi și examene necorectate, Legenda Pendragon (1934), capodoperă debordând de umor și erudiție, cu ezoterisme elevate, premoniții rizibile și povești cu fantome, a cărturarului maghiar Antal Szerb. În sufragerie, pe pervazul geamului dând spre terasa pe care-o împart c-un vecin norvegian,  singura ediție, incompletă, a Operelor complete ale lui Borges (Buenos Aires, Emecé, 1974). Pe etajera din baie, sub pat, la căpătâi, altele pe care le vizitam mai mult sau mai puțin cu regularitate și pe care nu le-am citit niciodată din scoarță-n scoarță. Un mic flirt pe ici pe colo, un surâs cu subînțeles cât să poată plasa omul în conversațiile cu colegii un „recitindu-l pe Ghelderode” sau un „adâncindu-mă din nou în paginile lui Lautréamont” cu conștiința curată.

Discurs veritabil al unui evreu rătăcitor ce susține  
 cu cuvinte probabile că a fost prezent să-l vadă 
crucificat pe Isus Hristos & a rămas în viață 
până în prezent. Bordeaux, 1609. 
Bibliothèque nationale de France.

Și iată-mă într-o zi, puțin după întâlnirea cu  amfibianul, pe urmele unchiului Benjamin, tămăduitor cu diplomă și doctor în poznele tinereții, în drum spre... tavernă (nu mai știu exact încotro o apucase, țin însă bine minte unde a ajuns) unde-l așteptau tovarășii lui, o adunătură veselă de filozofi bahici care mai de care mai adânc cunoscători în tainele licorilor.

Trecând noi printr-un sat și fiind dumnealui pus pe șotii ca întotdeauna numai ce mă pomenesc că se dă drept Ahasvérus, „le juif errant”, evreul rătăcitor, născut cu era odată, colindând  veac de veac lumea și pizmuind până și ideea obștescului sfârșit. Un nemuritor cu trupul, sperând în van la dovada nemuririi sufletului. Sătenii, săraci până și cu duhul, îl cred pe cuvânt, îi dau de mâncare, de băut,  iar Benjamin îi amețește cu povești, le promite și săvârșește minuni dintre cele mai de necrezut: medic priceput, îi pune la loc maxilarul unui țăran ce se dădea de ceasul morții, erou legendar, dă pe nerăsuflate peste cap vreo șapte jumătăți de vin alb, din cel bun pasămite.

 M-am minunat și eu. Am dat să caut legenda evreului uitat de moarte, dar înainte să m-afund în cercetări mi-am adus aminte de-o carte de-a lui Gaston Paris despre miturile evului mediu pe care-o răsfoisem cu ce știu eu ce prilej. Din ea aveam să  aflu nu numai că legenda, veritabilă, fusese întradevăr una cu succes la public ci, mai ales, că se cunosc trei supraviețuitori legendari ai săptămânii patimilor.

Un anume Malc, strajă a marelui preot fariseu, condamnat la nemurire pentru că l-ar fi lovit pe Isus.

Nefericitul Johannes Buttadeus, faimos și îndoielnic scutier al lui Charlemagne, numit „Bedeus” de sașii din zona Sibiului și „Juan de los Tiempos” de către Calderón, surghiunit pe veci fiindcă l-ar fi îmbrâncit pe Fiul Omului când acesta abia-abia își mai târa crucea. (O variantă a legendei prentinde că îmbrâncindu-l i-ar fi strigat „hai mișcă, du-te la moarte!”, la care Isus ar fi răspuns, nu fără ironie, „eu merg la moarte, dar tu n-ai să ajungi nicicând la Judecata de Apoi”.)

Intrarea expoziției Der ewige Jude (Evreul etern). 412.300 vizitatori. Viena, 1938.
 Expoziția stigmatiza trăsăturile nemuritoare ale evreilor ilustrându-le cu exemple 
grăitoare cunoscute de toți precum Chaplin și Trotsky  

(Courtesy of the Holocaust Education & Archive Research Team  www.HolocaustResearchProject.org)

Și Iosif Cartaphilus, portarul lui Ponțiu Pilat, mult prea curios pentru a lipsi de la o răstignire. (Dacă e să dăm crezare călugărului cronicar Matthieu Paris, pe la 1229, Cartaphilus trăia încă, liniștit și apreciat pentru smerenia sa, undeva în Armenia.)

La ultimul nume ai tresărit de bună seamă amuzat. Și eu îl cunoșteam. L-am regăsit cu ușurință într-o povestire a lui Borges: proprietarul lui devenise, ca și cum s-ar fi conformat unei etimologii apocrife pe jumătate latină pe jumătate greacă, un anticar, un carta φιλος, un iubitor de cărți cu trăsături vagi, „descurcându-se cu fluență și ignoranță în mai multe limbi”. Titlul povestirii,  prima din Aleph, era (ții minte fără doar și poate) „Nemuritorul”, iar bătrânul Cartaphilus dispărea înghițit de mare la câteva rânduri doar după ce apăruse. 

Avea însă să se reîntoarcă sub o altă înfățișare și aducând cu sine din adâncuri o vietate albă și informă pe care-o dădusem deja uitării. Axolotlul.

(va urma)

Aberații sferice

„ABERÁȚIE, aberații, s. f. 2. Defecțiune a unui sistem optic, 

care duce la obținerea unor imagini neclare, deformate etc.” 

(Dicționarul explicativ al limbii române, 2009)

 

Într-o zi noroasă de noiembrie, o Sferă, nu prea înaltă dar cu destulă influență în anumite cercuri savante, îndeletnicindu-se cu lectura unei noi ediții a Operelor lui Spinoza, ediție ce-i picase ca din cer undeva la un târg de carte, dădu peste un pasaj parcă predestinat: „nimeni nu poate să-i reproșeze lui Dumnezeu că l-a înzestrat cu o natură plăpândă sau un suflet fără vlagă. Cât de absurd ar fi, nu-i așa, ca cercul să se plângă de faptul că Dumnezeu nu l-a înzestrat cu proprietățile sferei”. 

Sferă meditând la locul omului în univers.
Varietate japoneză.