Warum bin ich ich und warum nicht du?
Wim Wenders, Der Himmel über Berlin
O să spuneți că-i o glumă. Iar eu n-am puterea să vă contrazic. Cei mai critici dintre domniile voastre o să-i lipiți numaidecât în coadă un adjectiv răutăcios. Eu am să mă abțin să vă suflu care: profession oblige. O să fie vreo doi care-o să invoce în treacăt și derâdere ce știu eu ce principii hermeneutice, niscaiva stereotipuri, vreo lehamite de trucuri metadiscursive. Eu am să mă prefac că-i aud și că mă lasă rece. Ori că-mi pasă dar că-s tare de urechi. N-am să protestez. N-am să pretind că ceea ce scriu e o copie conformă realității dar nici că nu e. Frontierele-s poroase. Realitatea, nu-i vorbă, e-o lulea. Judecați și domniile voastre.
*
Domișoara era înaltă și dulce cât cuprinde. Piciorul tras ca prin inel și strecurat galeș dar cumpătat prin ochii mari ai ciorapului de mătase. Geana rimelată duios, obrazul făinat subtil, sprânceana creionată destoinic... I se citea pe față o spaimă, iar spaima eram eu. Eu, o barbă severă de câteva zile, o gură acră de câteva ore, pasămite de la atâta stat pe scaun și ascultat considerații docte despre autorii pe care cu exact atâtea ore în urmă încă-i mai iubeam - îmi pare. Ea trage subiectul, eu cu ochiul, ea vorbește, eu observ:
- Subiectul?
- legenda lui ulenspigăl de șarl de coster prefața bufniței
- Aveți nevoie de câteva minute de pregătire? Nu? Atunci, vă rog...
- bufnița bubulus bub semnatarul fictiv al prefeței la a doua ediție a capodoperei scriitorului belgian revelează vechea etimologie a poreclei ulenspigăl și se arată indignată de noua interpretare dată de scriitor ea îi reamintește că ulenspigăl încă în istorioarele comice în care apăruse personajul prin secolul al XIV-lea însemna bufniță și oglindă înțelepciune și comedie și nu precum dorește de coster în interpretarea sa flamandă oglinda voastră oglinda prostiei ridicolului și crimelor unei epoci
 |
| Ulenspiegel, Antwerpen 1580 (ed. Loek Geeraedts). |
- bufnița de coster autorul veritabil al prefaței acest acuzat acuzator prezintă ironic înțelepciunea ca fiind sinonimă cu prudența burgheză sub pana scriitorului pasărea de noapte capătă noi atribute devine o ființă guvernată de viclenie și putere simbolul calomiatorului laș al seductorului fără scrupule al negustorului necinstit al hoțului abil ne reîntoarcem deci la mesajul inițial al legendei vezi oglinda voastră
Un cuvânt pe muchie și-s smuls din contemplare. O opresc să-și tragă răsuflarea.
- Cum adică „vezi oglinda voastră”? Cine să vadă, domnișoară?
Silence. Am privit-o în ochi. Se uită la mine, dar vede... naiba știe ce vede... Nu pe mine. Nu-i aici, e aiurea. S-a uitat la mine și mi-a răspuns de parcă ar fi citit din carte.
- vedeți oglinda dumneavoastră și la toposul bufonului baroc...
Liniște. De data asta n-am oprit-o eu. Nu intenționat. Vreau să spun că n-am zis nimic. Trebuie însă că privindu-mă cu ochii aceia machiați de pitonisă locală a pierdut pentru o clipă din vedere cartea din care-mi citea trecutul. Sau poate că ceea ce vedea în ochii mei, pe care-i privea încă fără să-i vadă, nu mai corespundea cuvintelor ei. Mie în schimb mi se părea că eram spectatorul unic al unei comedii în care aveam rolul principal, deși nu eram pe scenă:
- ne reîntoarcem deci la mesajul inițial al legendei vezi (Să fi înțeles că nu mă derajează, dar chiar deloc, că mă tutuiește?) oglinda voastră (Că nu faptul că mă tutuiește mă deranjează? Că tu-ul acela presimțit în verbul la persoana a doua singular, dac-ar fi fost mai mult decât o eroare, o neînțelegere, un automatism, mi-ar fi lăsat o șansă, ne-ar fi lăsat o șansă?) și la toposul bufonului baroc denunțând meschinăria sufletului omenesc (Că ceea ce spune, și cum o spune, mă înspăimântă?) dealtminteri, ambiguitatea constitutivă prefeței și identitficarea subtilă dintre autor și bufniță (O ascult siderat cum își spune replica, cum îmi recită fraza ca un automat reglat după pulsul gândirii mele. Privesc încremenit cum pe panta dulce a piciorului său lung cuvintele mele se rostogolesc ca-ntr-un abis, fără ecou) dau de înțeles (Se rostogolesc fără sens. Fonem după fonem. Silabă după silabă. Automat.) că ulenspigăl însuși beneficiază de un caracter echivoc el, nebunul ce demască nebunia lumii (Sibilă în transă ce mă știe pe de rost. Cuvânt cu cuvânt. Rid cu rid. Oglindă de iarmaroc ce te spune pe dinafară.) va fi judecătorul oglinda bufnițelor bugheze și totodată întruchiparea acestei lumi (dezbrăcată de panta dulce a piciorului său lung, de cuibul cald și bronzat al corsajului, de farduri și mascări, de ritmul conjugal de monoton: ecce homo! eu și cuvintele mele. oglinda mea. bufnița mea. fără ecou. fără sens. rostogolite împotmolite mototolite gâtuite gâfâite cuvintele, ea și cuvintele. eu și cuvintele gâfâite gâtuite mototolite împotmolite rostogolite. am întâlnit pe cineva făcut din cuvintele mele și iată acel cineva m-a făcut pe mine din vorbe. am devenit oameni de litere și de cuvinte. o masă compactă de cuvinte în care eu nu știe de tu, tu nu știi de noi, noi nu se știe unul pe altul. cuvinte cu piciorul tras ca prin inel și strecurat galeș dar cumpătat prin ochii mari ai ciorapului de mătase, cu geana rimelată duios, obrazul făinat subtil, sprânceana creionată destoinic citind din memorie și pe de rost cuvintele fade și fără înțeles născute în mintea plictisită a unor cuvinte cu barbă severă de câteva zile, cu gura acră de câteva ore...
*
Dacă-mi iau inima-n dinți și vă spun că nu-mi amintesc cum am scos-o la capăt, iar n-o să mă credeți. O să-mi împrumutați gânduri și scopuri pe care nu le am. Iar eu n-am să pot să le refuz. Și chiar am să mă prefac recunoscător că m-ați criticat, că mi-ați dat din timpul vostru, că m-ați citit până la sfârșit. Până la sfârșitul transei, unde cuvintele, domnișoara și eu dispăruserăm fără urmă.
