Aberații sferice

„ABERÁȚIE, aberații, s. f. 2. Defecțiune a unui sistem optic, 

care duce la obținerea unor imagini neclare, deformate etc.” 

(Dicționarul explicativ al limbii române, 2009)

 

Într-o zi noroasă de noiembrie, o Sferă, nu prea înaltă dar cu destulă influență în anumite cercuri savante, îndeletnicindu-se cu lectura unei noi ediții a Operelor lui Spinoza, ediție ce-i picase ca din cer undeva la un târg de carte, dădu peste un pasaj parcă predestinat: „nimeni nu poate să-i reproșeze lui Dumnezeu că l-a înzestrat cu o natură plăpândă sau un suflet fără vlagă. Cât de absurd ar fi, nu-i așa, ca cercul să se plângă de faptul că Dumnezeu nu l-a înzestrat cu proprietățile sferei”. 

Sferă meditând la locul omului în univers.
Varietate japoneză.

Roșu

S-au privit scurt și-au pufnit în râs. Cuplul de îndrăgostiți din spatele lor n-avea ochi și pentru ele. Mai era o bătrânică prea puțin interesată de chicotele celor două puștoaice și obișnuita masă de oameni fără chip, fără timp, fără reacție.

La volanul mașinii albastre, prima din șirul oprit la trecerea de pietoni, o doamnă plinuță, cu ochelari parcă, își sprijinea într-un cot, de geamul din stânga, o mimică de zile mici toată numai oboseală și tristețe, singurătate și dezgust. Pe scaunul din dreapta, brun și ochios foarte, în mărime naturală, un fantastic urs de pluș zâmbea a râde cu nevinovăția și naturalețea unui prunc gargantuesc gâdilat de prea mica-i centură de siguranță.

Nu tu domn stilat aruncând ocheade amorezate peste umăr, nu tu copil neastâmpărat jucându-se cu bricheta de pe bord, nu tu stivă de dosare cu cifre puzderii sau de pachete mirosind proaspăt a shopping; nu tu sticle de vin sau alimente alese pe sprânceană,  nu tu cărți, calculator  sau alte amăgeli - pe scaunul din dreapta față: ditamai moș Martin.

Aș fi râs și eu în fața incongruității dacă nu m-ar fi ținut  în frâu o întrebare:  câtă lehamite  și cât curaj, câtă sinceritate îi trebuie cuiva să-și ia singurătatea de guler și s-o plimbe așa, ca pe urs, expunând-o fără milă chicotelilor adolescente și indifereței lumii doar doar o intra la apă de rușine?

La colț de stradă

Sunt din nou în întârziere. E adevărat că astăzi am motive: mi-a luat 20 de minute să-mi rad o barbă lungă și țâfnoasă de șase săptămâni și, colac peste pupăză, deși n-aveam nici timp nici obiceiul respectiv, m-am așezat la masă și-am luat un mic dejun cu ceai de fructe de pădure îndelung și temeinic infuzat și o felie de pâine prăjită frumos ornată cu dulceață de căpșuni. Când, odată festinul terminat, m-am dumerit că mai trebuia pe deasupra să-mi și perii pantofii nefericiți de lunga plimbare prin pădure de saptămâna trecută îmi mai rămâneau vreo zece minute până să-ncep programul și vreun sfert de oră de mers în ritm alert până la serviciu. Mi-am periat deci cu dragoste poprită pantofii și am luat-o la fugă spre muncă gândind probabil că efortul la care catadicseam în fine să mă supun îmi va spăla câtuși de puțin conștiința. 

Ies dar din casă și de pe strada mea, trec bulevardul strecurându-mă în goană printre mașini, în fața alimentarei dau să cotesc la stânga și mă pomenesc că-mi proptesc privirea în ochii unui domn la vreo patruzeci de ani nu prea bine îmbrăcat dar nici prea rău, cu șapcă de baseball și cu o sticlă de bere în mână. Unde, până să-l deranjez eu cu privirea mea involontar uimită și indiscretă, domnul meu se deda tacticos și tandru plăcerii dumisale, numai ce-l văd că se-mbujorează instantaneu ca și cum obraji-i de-abia atunci ar fi băgat de seamă răceala aspră a dis-de-dimineții. 

Îl las în urmă stânjenit, fără să știe, fără să știm de ce îi zâmbesc, și îmi continui drumul liniștit, agale.

„Pietrele chipului”

ochilor lui J.L.B.

Pe când își moșea încă progeniturile printre rafturile bibliotecii din turn, singur ca frunza acățată de un păianjen printre ființele-i prăfuite, dragi mai mult decât ochii din cap, îi dăduse deja metaforei. Ca și cum știința trecutului îi deschidea viziunii; ca și cum în știința trecutului ar fi întrezărit fosilele viitorului.

După ce s-au stins, treptat și iremediabil ca o intrare în labirint, își vorbea carțile, cânta amuzat și nemuritor gloria intrepidului Ahile și-a olimpicei țestoase, citând pe alocuri, ironic și din memorie, vreun șlefuitor de lentile, în timp ce, prin ceață, vedea limpede cuvinte.

Croitorașul cel viteaz

Pe la jumătatea a doua a anilor șaptezeci, cu ajutorul unor secretare din niscaiva întreprinderi de stat, un croitoraș la vreo douăzeci de ani trăgea la xerox, noaptea, pe ascuns și cheltuiala proprie, cărți interzise de orînduirea comunistă. 

Din cele câteva zeci de titluri (pe acele vremuri cu efect indezirabil, indezirabil de imediat) distribuite amicilor înfometați de imaterialisme cu generozitatea cu care ar fi împărțit, undeva pe cheiurile Dunării, pâine aburindă săracilor, mi-a oferit și mie două acum vreo câțiva ani. Le-am acceptat cu entuziasm pe jumătate prefăcut, dar chiar și acum, după ce timp de câteva luni m-am făcut că le uit într-un colț de debara printre mături, bulendre și sticle de vin deși știam că nu mai prezintă de mult nici un pericol, mă apropii cu băgare de seamă de locul pe care-l ocupă în bibliotecă fără să fi îndrăznit încă să citesc din ele mai mult decât crâmpeie. Și asta în pofida faptului că, la prima vedere, nu au nimic înspăimântător.

Principes et méthodes de l'art sacré de Titus Burckardt, apărut în aprilie 1976 la editura Dervy-Livres din Paris a fost fotocopiat două pagini pe coală, in-octavo-ul original devenind astfel un in-quarto cu textul nu arareori trunchiat de pripa legătorului clandestin, cu coperți cartonate gri turcoaz și litere aurii încrustate pe muchie. În ceea ce privește Light on the ancient worlds de Frithjof Schuon, în traducerea engleză a Lordului Northbourne („le quatrième du nom”), editat la Londra în 1965,  cartea își conservă formatul in-octavo original printr-un truc menit parcă să amplifice conținutul metafizic al coperților negre. Paginile, xeroxate după același sistem, două pe foaie, îi sunt pliate la mijloc, iar extremitățile sunt prinse în cotor în așa fel încât cartea are aparența unei opere imprimate în epoca apusă a „coupe-papier”-ului și de atunci rămasă neatinsă.

O singură diferență, de unde poate și teama mea caraghioasă : dincolo de paginile (cele două pe care am avut îndrăzneala să le citesc) argumentând pătimaș în favoarea unității spirituale a civilizațiilor străvechi și a absurdității refuzului de către omul modern a Revelației divine, unica în stare să-l scoată din mocirla existenței pământești, ei bine, în spatele acestor pagini, arma albă a amatorilor de publicații vechi n-ar descoperi, amenințare extremă, decât albul spălăcit de timp al hârtiei de proastă calitate. Infinitul sau vidul dintre linii.