Roșu

S-au privit scurt și-au pufnit în râs. Cuplul de îndrăgostiți din spatele lor n-avea ochi și pentru ele. Mai era o bătrânică prea puțin interesată de chicotele celor două puștoaice și obișnuita masă de oameni fără chip, fără timp, fără reacție.

La volanul mașinii albastre, prima din șirul oprit la trecerea de pietoni, o doamnă plinuță, cu ochelari parcă, își sprijinea într-un cot, de geamul din stânga, o mimică de zile mici toată numai oboseală și tristețe, singurătate și dezgust. Pe scaunul din dreapta, brun și ochios foarte, în mărime naturală, un fantastic urs de pluș zâmbea a râde cu nevinovăția și naturalețea unui prunc gargantuesc gâdilat de prea mica-i centură de siguranță.

Nu tu domn stilat aruncând ocheade amorezate peste umăr, nu tu copil neastâmpărat jucându-se cu bricheta de pe bord, nu tu stivă de dosare cu cifre puzderii sau de pachete mirosind proaspăt a shopping; nu tu sticle de vin sau alimente alese pe sprânceană,  nu tu cărți, calculator  sau alte amăgeli - pe scaunul din dreapta față: ditamai moș Martin.

Aș fi râs și eu în fața incongruității dacă nu m-ar fi ținut  în frâu o întrebare:  câtă lehamite  și cât curaj, câtă sinceritate îi trebuie cuiva să-și ia singurătatea de guler și s-o plimbe așa, ca pe urs, expunând-o fără milă chicotelilor adolescente și indifereței lumii doar doar o intra la apă de rușine?

La colț de stradă

Sunt din nou în întârziere. E adevărat că astăzi am motive: mi-a luat 20 de minute să-mi rad o barbă lungă și țâfnoasă de șase săptămâni și, colac peste pupăză, deși n-aveam nici timp nici obiceiul respectiv, m-am așezat la masă și-am luat un mic dejun cu ceai de fructe de pădure îndelung și temeinic infuzat și o felie de pâine prăjită frumos ornată cu dulceață de căpșuni. Când, odată festinul terminat, m-am dumerit că mai trebuia pe deasupra să-mi și perii pantofii nefericiți de lunga plimbare prin pădure de saptămâna trecută îmi mai rămâneau vreo zece minute până să-ncep programul și vreun sfert de oră de mers în ritm alert până la serviciu. Mi-am periat deci cu dragoste poprită pantofii și am luat-o la fugă spre muncă gândind probabil că efortul la care catadicseam în fine să mă supun îmi va spăla câtuși de puțin conștiința. 

Ies dar din casă și de pe strada mea, trec bulevardul strecurându-mă în goană printre mașini, în fața alimentarei dau să cotesc la stânga și mă pomenesc că-mi proptesc privirea în ochii unui domn la vreo patruzeci de ani nu prea bine îmbrăcat dar nici prea rău, cu șapcă de baseball și cu o sticlă de bere în mână. Unde, până să-l deranjez eu cu privirea mea involontar uimită și indiscretă, domnul meu se deda tacticos și tandru plăcerii dumisale, numai ce-l văd că se-mbujorează instantaneu ca și cum obraji-i de-abia atunci ar fi băgat de seamă răceala aspră a dis-de-dimineții. 

Îl las în urmă stânjenit, fără să știe, fără să știm de ce îi zâmbesc, și îmi continui drumul liniștit, agale.

Monterroso și eu

Scrierile mici ale marilor scriitori 

ar putea fi numite operete...  

Dar ce ne facem cu marile opere
ale scriitorilor scunzi ?

Ajung la conferință devreme dar prea târziu, ca de obicei. El e deja înconjurat de filologi  care cu idei, care cu chelii, care filozofi, care fără pic de curiozitate, de vreo două domnișoare intrebărețe foarte si niște doamne cuminți ce-i sorb cuvintele ca pe-un lichior de banane. Don Willfrido C. este cel mai de vază critic ce s-a îndeletnicit cu operele marelui scriitoraș condamnat de natură la scurțime căruia eu i-am dedicat, într-un exercițiu de admirație distant ironic, vreo doi ani din viața de student.

Probabil tocmai datorită scurțimii lui, singurul text literar complet pe care-l știu pe de rost îi aparține. Nu la „Dinozaurul” mă gândesc în pofida taliei sale neobișnuite  și a faimei ce și-o câștigase la o vreme aclamat fiind ca cea mai scurtă povestire din lumea literară. E drept, măsoară numai 7 cuvinte,  altfel spus 43 litere, 6 spații și două semne de punctuație, dar acest  renume, acest laconism nu numai că nu i-au folosit ci i-au și dăunat fiindcă, pe deoparte, s-au găsit imediat autori ce-au transformat toată afacerea într-o competiție ridicolă la sfârșitul careia, întocmai ca într-o nouă dar neautentică aporie greacă cu țestoase și eroi epici, cei din urmă aveau să fie -trebuiau să fie- cei dintâi și, pe de altă parte, pentru că, cuceriți de spiritul acesta competitiv, cititorii, odată terminată numărătorea cuvintelor și a literelor, n-au socotit de cuviință să le mai și citească. Și nu, nu la ”Dinozaurul” mă duce gândul, cu toată modestia entuziasmantă a autorului în fața criticilor interesați să afle de e vorba de un basm, o glumă sau un eseu, critici cărora le raspundea, timid și pus pe șotii, că n-are rost să-și mai bată capul,  că în ceea ce-l privește răspunsul e simplu, că el n-a vrut să scrie decât un mic roman. Nu, textul pe care-l știu pe de rost, singurul de care vreau și pot să-mi aduc aminte, este altul, prea lung poate, în orice caz mai lung - „Fecunditate”: „Hoy me siento bien, un Balzac; estoy terminando esta línea.” („Astăzi mă simt bine, un Balzac: tocmai termin această linie.”)

Și iată că domnul acesta l-a cunoscut pe Augusto Monterroso (Tito, pentru amicii lui mulți cu nume și titluri celebre, dar și pentru ceilalți, mulți dar fără titluri) i-a fost prieten și tovarăș, critic și apologet. Nu știu de  ce, privindu-l din colțul timidității mele, înconjurat de admiratori savanți, mic și afabil, deschis si surâzător, îmi vine în minte o frază de-a lui Tito : „Piticii au un al șaselea simț care le permite sa se recunoască de la depărtare.” Am impresia, așa deodată, că-l recunosc, c-aș putea să mă duc, să-i pun o mână pe umăr și să-l extrag din cercul acela strâmt, să-i propun să mă-nsoțească într-o braserie din cele mai bune. El m-ar urma încântat savurând deja în gând o brună belgiană în timp ce mi-ar da vești de la Barbara, nevasta lui Tito. 

N-am să-i vorbesc niciodată, însă privindu-l de aici din coltul meu mi-l simt  aproape. Îl recunosc și cred că m-ar recunoaște : mulțumită celor 160 de centimetri ai lui și în pofida celor 180 ai mei.