„Pietrele chipului”

ochilor lui J.L.B.

Pe când își moșea încă progeniturile printre rafturile bibliotecii din turn, singur ca frunza acățată de un păianjen printre ființele-i prăfuite, dragi mai mult decât ochii din cap, îi dăduse deja metaforei. Ca și cum știința trecutului îi deschidea viziunii; ca și cum în știința trecutului ar fi întrezărit fosilele viitorului.

După ce s-au stins, treptat și iremediabil ca o intrare în labirint, își vorbea carțile, cânta amuzat și nemuritor gloria intrepidului Ahile și-a olimpicei țestoase, citând pe alocuri, ironic și din memorie, vreun șlefuitor de lentile, în timp ce, prin ceață, vedea limpede cuvinte.

Croitorașul cel viteaz

Pe la jumătatea a doua a anilor șaptezeci, cu ajutorul unor secretare din niscaiva întreprinderi de stat, un croitoraș la vreo douăzeci de ani trăgea la xerox, noaptea, pe ascuns și cheltuiala proprie, cărți interzise de orînduirea comunistă. 

Din cele câteva zeci de titluri (pe acele vremuri cu efect indezirabil, indezirabil de imediat) distribuite amicilor înfometați de imaterialisme cu generozitatea cu care ar fi împărțit, undeva pe cheiurile Dunării, pâine aburindă săracilor, mi-a oferit și mie două acum vreo câțiva ani. Le-am acceptat cu entuziasm pe jumătate prefăcut, dar chiar și acum, după ce timp de câteva luni m-am făcut că le uit într-un colț de debara printre mături, bulendre și sticle de vin deși știam că nu mai prezintă de mult nici un pericol, mă apropii cu băgare de seamă de locul pe care-l ocupă în bibliotecă fără să fi îndrăznit încă să citesc din ele mai mult decât crâmpeie. Și asta în pofida faptului că, la prima vedere, nu au nimic înspăimântător.

Principes et méthodes de l'art sacré de Titus Burckardt, apărut în aprilie 1976 la editura Dervy-Livres din Paris a fost fotocopiat două pagini pe coală, in-octavo-ul original devenind astfel un in-quarto cu textul nu arareori trunchiat de pripa legătorului clandestin, cu coperți cartonate gri turcoaz și litere aurii încrustate pe muchie. În ceea ce privește Light on the ancient worlds de Frithjof Schuon, în traducerea engleză a Lordului Northbourne („le quatrième du nom”), editat la Londra în 1965,  cartea își conservă formatul in-octavo original printr-un truc menit parcă să amplifice conținutul metafizic al coperților negre. Paginile, xeroxate după același sistem, două pe foaie, îi sunt pliate la mijloc, iar extremitățile sunt prinse în cotor în așa fel încât cartea are aparența unei opere imprimate în epoca apusă a „coupe-papier”-ului și de atunci rămasă neatinsă.

O singură diferență, de unde poate și teama mea caraghioasă : dincolo de paginile (cele două pe care am avut îndrăzneala să le citesc) argumentând pătimaș în favoarea unității spirituale a civilizațiilor străvechi și a absurdității refuzului de către omul modern a Revelației divine, unica în stare să-l scoată din mocirla existenței pământești, ei bine, în spatele acestor pagini, arma albă a amatorilor de publicații vechi n-ar descoperi, amenințare extremă, decât albul spălăcit de timp al hârtiei de proastă calitate. Infinitul sau vidul dintre linii.

Monterroso și eu

Scrierile mici ale marilor scriitori 

ar putea fi numite operete...  

Dar ce ne facem cu marile opere
ale scriitorilor scunzi ?

Ajung la conferință devreme dar prea târziu, ca de obicei. El e deja înconjurat de filologi  care cu idei, care cu chelii, care filozofi, care fără pic de curiozitate, de vreo două domnișoare intrebărețe foarte si niște doamne cuminți ce-i sorb cuvintele ca pe-un lichior de banane. Don Willfrido C. este cel mai de vază critic ce s-a îndeletnicit cu operele marelui scriitoraș condamnat de natură la scurțime căruia eu i-am dedicat, într-un exercițiu de admirație distant ironic, vreo doi ani din viața de student.

Probabil tocmai datorită scurțimii lui, singurul text literar complet pe care-l știu pe de rost îi aparține. Nu la „Dinozaurul” mă gândesc în pofida taliei sale neobișnuite  și a faimei ce și-o câștigase la o vreme aclamat fiind ca cea mai scurtă povestire din lumea literară. E drept, măsoară numai 7 cuvinte,  altfel spus 43 litere, 6 spații și două semne de punctuație, dar acest  renume, acest laconism nu numai că nu i-au folosit ci i-au și dăunat fiindcă, pe deoparte, s-au găsit imediat autori ce-au transformat toată afacerea într-o competiție ridicolă la sfârșitul careia, întocmai ca într-o nouă dar neautentică aporie greacă cu țestoase și eroi epici, cei din urmă aveau să fie -trebuiau să fie- cei dintâi și, pe de altă parte, pentru că, cuceriți de spiritul acesta competitiv, cititorii, odată terminată numărătorea cuvintelor și a literelor, n-au socotit de cuviință să le mai și citească. Și nu, nu la ”Dinozaurul” mă duce gândul, cu toată modestia entuziasmantă a autorului în fața criticilor interesați să afle de e vorba de un basm, o glumă sau un eseu, critici cărora le raspundea, timid și pus pe șotii, că n-are rost să-și mai bată capul,  că în ceea ce-l privește răspunsul e simplu, că el n-a vrut să scrie decât un mic roman. Nu, textul pe care-l știu pe de rost, singurul de care vreau și pot să-mi aduc aminte, este altul, prea lung poate, în orice caz mai lung - „Fecunditate”: „Hoy me siento bien, un Balzac; estoy terminando esta línea.” („Astăzi mă simt bine, un Balzac: tocmai termin această linie.”)

Și iată că domnul acesta l-a cunoscut pe Augusto Monterroso (Tito, pentru amicii lui mulți cu nume și titluri celebre, dar și pentru ceilalți, mulți dar fără titluri) i-a fost prieten și tovarăș, critic și apologet. Nu știu de  ce, privindu-l din colțul timidității mele, înconjurat de admiratori savanți, mic și afabil, deschis si surâzător, îmi vine în minte o frază de-a lui Tito : „Piticii au un al șaselea simț care le permite sa se recunoască de la depărtare.” Am impresia, așa deodată, că-l recunosc, c-aș putea să mă duc, să-i pun o mână pe umăr și să-l extrag din cercul acela strâmt, să-i propun să mă-nsoțească într-o braserie din cele mai bune. El m-ar urma încântat savurând deja în gând o brună belgiană în timp ce mi-ar da vești de la Barbara, nevasta lui Tito. 

N-am să-i vorbesc niciodată, însă privindu-l de aici din coltul meu mi-l simt  aproape. Îl recunosc și cred că m-ar recunoaște : mulțumită celor 160 de centimetri ai lui și în pofida celor 180 ai mei.